Cum să concepi o culegere de microficțiuni axată până la identificare pe figura lui Franz Kafka dacă nu rotunjind o vârstă nemaiîmplinită de el în 1924? Compozite, blocurile textuale îmbină tematica onirică și constrângerea oulipiană, ca să respecte la virgulă structura din „Un vis“ (1914) — poate cea mai desăvârșită povestire a praghezului, unde alter egoul său cutreieră cimitirul pentru a vedea cum i se gravează numele pe o piatră tombală. După douăsprezece proze poematice inspirate din vise proprii și tot pe atâtea situații absurde ivite în plină zi, ultimul ciclu descrie cum, la un veac și mai bine de la moartea Scriitorului absolut, ajungem să trăim acte doar imaginate de el; fiindcă, până la proba contrară, suntem cu toții creaturi kafkiene în forul nostru intim: eternul domn K., inform și infirm și infim, reluând același proces al unicei zile ca pe un drum spre castelul nopții.

Luați drept un vis această carte-omagiu, în care figurile tutelare ce îi atârnă la căpătâi autorului (Kafka, împreună cu Robert Walser și Georges Perec) devin una.

„Numai că n-ai avea ce să-i spui, n-ai putea scrie nici măcar o povestioară de 5 000 de semne. Eventual o piesă de teatru, absurdă și proastă. Toate cuvintele pe care le-ați schimbat o jumătate de viață — prima din a ta, ultima din a lui — nu fac de-o scrisoare. V-ați rezumat mereu la strictul debarasabil, lăsând lucrurile cu adevărat importante, purtătoare de miez ca o pâine fierbinte, să vă scape, mereu nerostite, pitite în nodurile din gât. Și de unde să le aduni acum? Din câte zări să le strângi, ca praful înghițit pe nepusă masă? Dar, mai ales, ce i-ai răspunde mamei dacă te-ar întreba, ca pe vremuri, când îi scriai pe rupte lui Moș Crăciun, și de Crăciun, și de Paști, ce faci, băiete, te-apuci să scrii epistole către un tată inexistent? Te crezi Kafka, te pomenești?“